 supraviețitor al calvarului dictatorial. ){kind=link}
Pena që s’u thyen – Condeie Care Nu S-Au Frânt
Me krijime të Lazër dhe Jozef Radit (Revista Haemus – 2020)
Lazër Radi
Scriitor, jurist, publicist, traducător,
editor albanez (Prizren, 29 ianuarie 1916 – Tirana, 23 septembrie 1998)
supraviețitor al calvarului dictatorial. În afara cărților publicate,
a lăsat în manuscris numeroase opere de memorialistică, versuri, traduceri.
.
A îndrăzni a scrie – nebunia însăși!
(Me guxue me shkruejtë – çmendunia vetë!)
…a scrie poezie, a gàndi poetic în închisoarea comunistă sau prin lagărele Securității, unde tu erai lipsit de identitate, de nume, unde puteai prea puțin sau deloc deosebi omul de animal, unde supravegherea neîntreruptă era pe càt de precisă, pe atàt de violentă, unde Sabia lui Damokles atàrna de un fir de păr deasupra capului fiecăruia dintre noi… era nebunia însăși.
Prin acele catacombe indescriptibile, toți păreau transformați în Arguși: și torționarii, și victimele, și fricoșii, și teroriștii, fiecare avea càte o sută de ochi și urechi… cineva ca să se apere și altcineva ca să distrugă…
A gàndi artistic era ceva cumplit.
A îndrăzni a scrie – nebunia însăși.
Dar iată, în mijlocul acelui întuneric și a acelei nebunii, au fost scrise versurile ce urmează.
O viață în càtușe.
În grele clipe de deznădăjduire, dar și de încredere și speranță, am făcut càteva treburi simple în care stă concentrată epoca și omul călcat de ea.
Aici fiecare vers își are povestea, o durere, o nădejde, o așteptare de zile mai bune.
***
În lagărul de extermninare din Kafaraj147, m-au aruncat în iarna anului 1953. Nu există o minte omenească pregatită să cuprindă în imaginație o asemenea groază. Arhipelagul Gulag putea fi un adevărat paradis în comparație cu lagărul acela blestemat.
O zi ploioasă în acel lagăr era càt o lună cumplită pentru toți deținuții. Noroiul lipicios al curții ajungea de regulă pànă la genunchi. Ni se făcea apelul – care durea cu orele – în picioarele goale. În apropiere erau cazanele unde se gătea o m}ncare inumană; din acea baltă porneam spre muncă și tot acolo ne întorceam.
Barăcile unde dormeam erau tot o vatră a groazei. În ambele părți stăteau stivuite paturi de lemn, în care dormeam noi, sardinele umane. Era prea sufocant. Într-un spațiu de puțini metri pătrați, eram obligați să dormim patru sute de deținuți, cam jumătate de metru loc pentru fiecare…
Cànd vremea era bună, mai mergea, dar cànd începea ploaia (și valea din Kafaraj parcă atrăgea ploile) barăcile deveneau un adevărat iad. Apele se revărsau peste barăci și acopereau primul etaj al paturilor. În haosul creat, printre strigăte și urlete, toți cei de la primul etaj se suiau pe celălalte etaje.
Se dublau oamenii, se dublau hainele. Se multiplica coșmarul. Deseori structurile de lemn păreau să slăbească și noi eram mereu în pericol să ne scufindăm în bălțile ad}nci din barăci.
Veceurile erau afară. Se înțelege: în astfel de condiții, nu putea ieși nimeni afară, asftel că toate nevoile, cele mari și cele mici, eram obligați să le eliberăm de la etajul doi…
147 Kafaraj, Kuç, Kurvelesh, Savër, Radostina, Shtyllas etc. Sunt localități din Sudul Albaniei, unde erau deportați unii dintre opozanți regimului comunist albanez.
Mă apucă scàrba chiar și dacă-mi aduc scurt aminte.
Deseori m-am gàndit să nu mai pomenesc de acele grozăvii, nici să le amintesc, deoarece cuiva le pot părea născociri sau deviații ale fanteziei… într-atàt de incredibile mi se par chiar și mie.
Nici imboldul lui Soljenițîn: ”Trebuie scris doar ca toate acestea să nu fie uitate, iar adevărul să fie aflat de către noile generații” nu mă convinge să scriu.
Era altceva care mă îndemna să scriu. Un mister de nepătruns. În acele condiții inumane, sub atacurile cumplite ale violenței polițienești și ale fenomenelor naturii, mă mir cum de am scris versuri lirice și sentimentale gen ”Doar pentru Tine” sau ”Càndva” etc.
În acea stare apocaliptică, disperată și sufocantă, în inima iadului, sufletul omenesc găsea un firicel de lumină și-l făcea nod cu firul vieții, fie și numai prin fantezie…
* **
Imediat după închisoare, m-au deportat.
Mai întài la Savër, apoi în lagărul-pușcărie din Shtyllas, iar de acolo la Radostina, apoi un popas de patru ani la Kuç din Kurvelesh.
Era toamna anului 1954.
Kuç era un loc sigur de deportare.
Era considerat un castel de necucerit al comunismului. Scosese un șir de martiri și patru eroi ai poporului. Ziua de eliberare a satului era sărbătorită cu mare fast, uneori onorànd evenimentul Conducătorul în persoană.
Noi, cei o sută de deportați aleși la sprànceană, proaspăt ieșiți din pușcărie, locuiam în cele două clădiri ale neamului Gjoleka, pe marginea stàncilor, sub spital.
Pe atunci, soția mea era la închisoare, condamnată la zece ani ca agentă a puterilor străine. Deoarece sănătatea i se șubrezise din cauza tuberculozei galopante luată la închisoare, conform unei legi intrate în vigoare, după șase ani de detenție, au eliberat-o. Era începutul lui martie 1956.
A fost eliberată sărmana femeie, dar unde să se ducă?
Toate ușile erau închise. Ce să facă?
Nu i-a rămas altă soluțue, decàt să vină la mine, în blestematul de Kuç din Kurvelesh.
În numele familiei, a ales să fie deportată voluntar. Și s-a trezit printre munții zonei. La prima casă, sub casa scării, era un coteț liber. Nu avea ferestre. Am transformat grota în dormitor. Am mers împreună în pădure și ne-am întors cu c}te un braț de lemne. Le-am stivuit pe marginea stàncii interioare – și acela a fost patul nostru nupțial. De màncare aveam doar cele 700 grame ale porției mele, pe care le consumam la prànz, apoi, ca să nu consumăm prea multe energii, dormeam.
Nici acolo, precum la Kafaraj, nu ne-au dat pace apele.
Cànd ploua, pàràiașele intrau prin crăpăturile dormitoului nupțial și le măreau. O singură deosebire: după ce parcurgeau dușumeaua, apele nu rămàneau în cameră, ci se vărsau afară, peste prăpastia din față.
În primăvara aceea au adus și alți deportați.
În mijlcul pădurii era un turn mic de piatră, deja părăsit, proprietate a CAP-ului, gol, fiindcă era insalubru – fapt dovedit de moartea cruntă a unor găini mutate să crească acolo. Patru familii am pornit și am curățat turnul și l-am făcut locuință.
Iarna anului 1956 a fost foarte aspră. Ploi puternice au umflat ràurile care au distrus podurile și toate mijloacele de comunicare. Drumurile au fost blocate. Pàinea venea greu, din alte direcții.
La sfàrșitul lunii decembrie 1956, eu și soția mea Vitore, așteptam un copil. Condițiile economice erau extrem de proaste. Nu aveam nici c}rpe să-i putem face hăinuțe și să-l învelim. M-am hotăràt să- mi trimit soția la Elbasan, la tatăl ei, care era deportat din Tirana. La sfàrșitul lui decembrie, mi-am trimis nevasta la părinții ei cu mașina pàinii, așteptànd să se întoarcă cu copilul. La Elbasan, pe 16 ianuarie, s-a născut fiul nostru Jozef, pe care l-am botezat Antonin (în cinstea Sf. Antonio de Padova) și care a devenit cel mai tànăr locuitor al lagărului. Astfel, acest prunc, înainte de a-și deschide ochii, a venit voluntar să trăiască în lagăr.
Nu vreau să mă mai lungesc în povestirea vieții lui. Doar o neliniște m-a urmărit toată viața… Cum să-i pot înrădăcina în suflet dragostea față de artă și de cărți… Greutățile și chinurile, deși aveam doar 42 de ani, mă convingeau că n-am să prind căderea comunismului și nici să urmăresc soarta băiatului meu. Îmi doream doar ca Jozef să le transmită generațiilor următoare grozăviile unei epoci și crimele cumplite ale unei dictaturi.
Astăzi, acel Jozef al deportării, vine în fața cititorilor cu un buchet de poezii scrise în morsa violenței.
Vară 1993
.
Jozef Radi (Albania, Italia)
Poet, jurnalist, eseist, traducător și editor albanez (n. 1957),
autorul càtorva volume poetice remarcabile în limbile albaneză și italiană.
Și-a petrecut primii 33 de ani ai vieții în diferite lagăre de deportare
doar pentru că părinții săi nu erau agreați de regimul dictatorial albanez.
Trăiește între Ancona, Tirana și New York.
Fondatorul prestigiosului site de literatură și cultură www.radiandradi.com
Trăiesc sub același acoperiș cu ucigașii de poeți
(Jetoj nën nji strehë me vrasësit e poetëve)
M-am rugat ierbii
(Iu luta barit…)
M-am rugat ierbii
să nu-nverzească
pe unde merg trecătorii
m-am rugat
dar iarba a tăcut
în ciuda rugăminților mele
iarba a făcut ce știa
a-nverzit făr-oprire
și părul ei moale
a rămas printre tălpi de pantofi
Acum stă ascunsă prin rădăcini
așteptànd să se termine pașii
și să-nverzească
rugămințile mele călcate.
1987
Ploaia mi-a luat tot
(Shiu m’i mori t’gjitha)
Ploaia mi-a luat tot.
Cu brațele mele frànte
vàntul îmbrățișează nevăzutul
eu – statuie de lut
în ghearele spaimei apelor.
Nu mi-e teamă de ură
mi-e teamă de dragoste.
(Ura nebună
mai mult decàt moartea
nu te duce nicidecum,
dragostea nebună: nimeni nu știe!)
Dorm drumurile mele
înecate-n ploaie.
Nu mi-a mai rămas nimic,
ploaia mi-a luat totul.
Nu mai găsesc nici brațe
pentru a-mbrățișa vàntul
care se-nvàrte ca o batjocură
în jurul noroiului meu.
1988
Apocalipsă
(Apokalips)
Lumea le pregătește pălării
celor rămași fără capete.
În sicrie fără margini
montează fiare și amurguri
și se ivesc înfricoșătoare – scuturi
În acest vàrtej de balamuc
cineva mi-a zis la telefon:
“Trăiesc în deplină armonie
Cu partea mea cea moartă!”
(Iar eu nu știu ce să fac cu viii mei!)
Lumea le pregătește capete de fier
Celor cărora le-a rămas doar pălăria.
1990
Sărbătoarea morții
(Festa e vdekjes)
Murim zilnic càte puțin
și nu ne putem aștepta moartea
decàt ca pe o serbare.
Vino să murim împreună
să fim și noi
la serbarea unde nu ne cheamă nimeni
să odihnim nebuniile noastre de cuvinte și mànie
să unim podurile rupte
să renaștem din vise spulberate
vino să ocolim tainic lumea asta
unde atàt de puțin loc a rămas
de a trăi omenește
și unde nimeni nu te-mpiedică să mori.
1990
Am dormit în tine
(Fjeta n’ty)
Am dormit în tine ca un foc tăcut
căldură de revelații și disperări
ca un cal turbat am umblat prin luminișurile tale
și din înălțimile imposibilului
màna ta-mi dăruia
minunea unui alt foc.
Poate acel foc visător
N-a simțit niciodată lipsă de materie
aprins de màngàieri, afundat în lacrimi
și stins în cuvinte rămase doar cuvinte.
Am adormit în tine
în cele mai umane forme ale focului
și-am rămas pădure arsă
ce n-a vrut să scape de flăcări.
Trăiesc sub același acoperiș cu ucigașii de poeți
(Jetoj nën nji strehë me vrasësit e poetëve)
***
Trăiesc sub același acoperiș cu ucigașii de poeți
schimbăm țigări în zilele de doliu
și vorbim despre oameni plecați glorios
din această lume plicticoasă…
Ne amintim de poetul tăiat cu fierestrăul
poetul gonit dincolo de ocean
și misterul rămas după ucidere
vorbim despre poeții împușcați noaptea
cu gàndul că i-au extirpat definitiv
ne uimim de poetul suit la ștreang
cu ultima poezie în màini
plàngem despre poetul care, deși viu,
rămas-a spànzurat în eterna tăcere…
Zilnic ne amintim și spunem povești de poeți…
trăiesc sub același acoperiș cu ucigașii de poeți..
creaturi obișnuite – ruine bine încălțate
ziua șoptesc prin càrciumi, noaptea scriu cărți de dragoste
își ridică rapid vocea pentru nedreptățile niciodată trăite
dar niciodată nu explică de ce moartea poeților
cam mare și-a întins umbra asupra lor…
Trăiesc sub același acoperiș cu ucigașii de poeți
care dorm la prànz cu sufletul nefrămàntat
și scriu cărți despre poeții pe care ei i-au ucis
Trăiesc sub același acoperiș cu ucigașii luminii
Scoată Domnul sufletele lor din infern…
.
Haemus faqe 491-499